Mierea poliflora este produsul multor plante de pe camp si are in compozitia sa diverse minerale, vitamine si principii active pe care planta le transmite, prin albine, mierii si, prin miere, omului. De aceea ea este mai bogată în vitamine şi săruri minerale şi mult mai aromată decât mierea monofloră. Conţine vitamine din complexul B, Vitamina C şi K, acizi organici şi hormoni, bor, fier, calciu, potasiu şi fosfor, glucoză şi fructoză. Mierea polifloră are un gust intens, foarte dulce şi parfumat. Culoarea mierii poliflore este de regulă brun-roşiatică sau de nunaţe de chilimbar, dar ea poate varia în funcţie de florile predominante: de la galben viu, până la brun închis.

     Mierea polifloră se cristalizează mairepede, tocmai pentru că  este 100% naturală. Mierea care nu se cristalizează are un adaos de zahăr artificial. La mierea polifloră, procesul de cristalizare este unul natural, de aceea nu afectează cu nimic calităţile terapeutice ale mierii.

     Mierea poliflora este un aliment complet, poate cel mai complet aliment natural din cate exista. Este compusa din zaharuri simple, fructoza, glucoza, vitamine din complexul B, vitamina C, enzime si minerale.

     Mierea poliflora stimuleaza pofta de mancare, imbunatateste digestia, ajuta functiile ficatului si creste procentul de hemoglobina in sange. Una, doua lingurite de miere luate dimineata, pe nemancate, cu un pahar de apa la temperatura camerei, usureaza digestia.

Trebuie sa se stie ca mierea de albine, ca medicament, nu are proprietati miraculoase dar consumul constant ca aliment de sine statator ori indulcitor pentru cafea, ceai, sucuri preparate in casa are beneficii incontestabile asupra intregului organism. De aceea trebuie să fie consumată cu moderaţie. Se ia în cantităţi mici: 2-3 linguriţe de miere pe zi. Se poate amesteca şi cu fructe, cafea sau lapte. Nu se adaugă niciodată în ceaiul fierbinte.

Pentru îmbunătăţirea digestiei, se recomandă 1-2 linguriţe de miere polifloră dizolvate într-un pahar cu apă călduţă, dimineaţa, pe stomacul gol.
sursa

Ceara de albine (Cera alba) este un produs secretat de glandele ceriere ale albinelor.^[1]

A fost folosită din cele mai vechi timpuri în tratamentul plăgilor infectate și ale bolilor de piele, iar în farmaceutică se folosește ca emplastru.^[2]

Prelucrarea cerii de albine depinde de fiecare produs în parte. Ea se topește la aproximativ 80 de grade C°, dar este moale și flexibilă și la temperaturi mai scăzute.

Compoziția chimică schematică a cerii de albine este următoarea:

- monoesteri ai acizilor cerici, hidroxiesteri, diesteri și triesteri 71%

- esteri ai colesterilului 1%

- materii colorate (în principal 1-3 dihidroxiflavonă) 0,3%

- lactone 0,6%

- alcooli liberi 1 - 1,25%

- acizi cerici liberi 13,5 - 15,5%

- hidrocarburi 10,5 - 13,5%

- umiditate și impurități minerale 1 - 3%

Propolis, numit și clei de albine, este o substanță rășinoasă aromată colectată de albine din mugurii și axilele frunzelor anumitor copaci și folosită pentru acoperirea pereților interiori din stup, astuparea găurilor și a crăpăturilor stupului, lipitul fagurilor de rame și acoperirea dăunătorilor intrați și omorâți în stup. Are proprietăți terapeutice (bactericide, antivirale, antimicotice, antiinflamatorii, anestezice, analgezice, regeneratoare, antitoxice) cunoscute încă din Antichitate, având și o acțiune bioactivă puternică. Propolisul este folosit ca produs apicol terapeutic în medicina populară pentru tratarea diferitelor afecțiuni, iar în Egiptul Antic era folosit pentru mumificarea cadavrelor. Conține un complex de antibiotice vegetale și elemente chimice de care organismul uman are nevoie (Fe, Zn, Cu, Co, Mn, Mo, Al, V, Ca, Si, Sn, Ba).

Despre albine Video

Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii. Babilonienii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca medicament cât și la ritualuri și ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecțiuni (gastrointestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de pește la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea zahărului din trestie și sfeclă. În anul 1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care grăbește conversia zahărului în glucoză și fructoză)